Azi...

Intro jumate de ora e 15 octombrie. Asta inseamna ca mi-s in Qatar de trei luni jumatate. Incredibil. Ma surprind pe mine si tot ce-mi vine in cap e faptu' ca asta inseamna ca niciodata nu am stiut de cate sunt in stare. Poate din exterior nu pare asa mare lucru ca la 19 ani sa pleci de acasa, sa lasi familie, priteni, faculta, pritena, sau ma rog ea sa te lase pe tine, sa lucrezi cu oameni cu familii, sa ai sef, sa nu poti daca te saturi de lucru sa pleci acasa, sa nu ai timp pentru tine, sa nu poti sa-ti faci din cauza programului, sa-ti fie dor de tot ce inseamna racoare, ploaie, nori, iarba, mancare buna, sa-ti fie dor de biserica. Sa trebuiasca sa accepti alte mentalitati, alte culturi. Alte ideei. Sa trebuiasca sa pleci capu' si sa inchizi gura chiar daca poate, defapt cu siguranta, ideea ta e mai buna. Sa trebuiasca sa ai resposabilitati si sa fi serios. Si toate astea doar fiindca vrei sa-ti urmezi visele.Si ca sa-ti urmezi visele ai nevoie de bani. Da c-am peste tot e vorba de bani. Gata cu filozofatu'. Astazi am mai invatat o lectie. Defapt in fiecare zi invat una dar azi o fost una mai altfel. Am ajuns la mall cu Toska si Dani si cautam un magazin. Si sa-ti amaginez ca in maxim o ora intrun mall de doua ori cat Iuliusu' din Cluj am vazut o tipa de trei ori. Si poate treceam pe langa ea si a patra ora si nu ziceam nimic da am ramas sigur fiindca o trebui sa sun la banca ca miera blocat cardu' si naveam cash deloc( pana la urma o fost o problema cu toate cardurile de la ei) si asa am ajuns sa o vad a patra ora. Era in Starbucks singura la masa cu o cafea si o carte. Nu era vorba ca vai ce mandra era si mam indragostit la prima vedere, era vorba doar ca era prea ciudat sa vezi un om de atatea ori intrun loc atat de urias intrun timp atat de scurt. Si mam dus sai zic asta. S-a speriat cand am salutato. Am intrebat daca asteapta pe cineva si a zis ca nu. Atunci am intrebato daca crede in destin si a zis ca da. Si i-am spus ca asta inseamna ca pe mine ma astepta. Si am inceput sa vorbim. O cheama Risa are 29 de ani si e din Japonia. E la fel ca si mine, noua in Doha. Stewardesa la Qatar airways dupa un an de trainning. Si asa incepe povestea ei. Visul e sa ajunga stewardesa la o companie din Japonia. Desi indeplinea toate cerintele nu avea experienta si uite asa a ajuns in Qatar. Unde vreau sa ajung? La sacrificiu. Qatar e o tara musulmana asta se stie, ce nu se stie, e ca nu-i simplu tu european, american sau asiatic sa traiesti cu regulile lor. A trebuit sa semneze un contract pe minim doi ani. Ce inseamna asta? Inseamna ca atat timp cat lucrezi la ei, na-i voie sa te casatoresti. N-ai voie sa iesi din casa cu 12 ore inainte sa-ti inceapa serviciul, na-i voie sa fii suparat sau morocanos, si multe alte chestii de genu'. Vroiam sa ajung la faptu' ca tipa asta desii iubea un tip, la 29 de ani, a refuzat o cerere in casatorie fiindca vroia sa-si urmeze visul. Cand am auzit asta am ramas blocat. Sa ai o relatie seriosa cu un om, patru ani de zile. Sa il iubesti, sa te iubeasca, si doar din cauza ratiunii sa zici nu, unui baiat pus in genunchi in fata ta, in mana cu un inel pentru tine. Sa iti fie cariera pe primu' loc, nu sufletu'. Nu-mi vine sa cred. Si toate astea doar fiindca asta deducem noi din prostiile ce ne inconjoara, ca o sa fim multumiti sufleteste cu o cariera de vis sau o masina de lux. Care ma cunosteti stiti ca daca cred in ceva, cand ma apuc sa explic despre apoi pun suflet. Si am inceput sa-i zic... Cum poti sa crezi ca niste lucruri materiale o sa multumeasca vreodata niste cerinte sufletesti? Cum poti sa crezi vreodata ca materialismu' o sa se combine cu treburile sufletesti multumind o persoana. Cum poti sa crezi ca poti iubii un job, un salariu, o masina, o casa. Cum pot sa crezi ca doar fiindca faci ce considera ratiunea ta ca-i bine o sa poti sa traiesti impacat cu gandu' ca ai facut ce trebuie. Cum poti sa crezi ca visul ce o sa te multumeasca pe deplin e o cariera. Cum poti sa nu vezi ca defapt toate visele astea ce noua ni se par cele mai importante sunt doar mici cai pentru a ajunge pregatiti intrun fel sau altu' pentru cineva. Acel cineva special. Si cum poti sa renunti la acel cineva special doar fiindca nu te crezi sificient de bun si consideri ca ai nevoie de mai multe pentru a fi pregatit. Cum poti sa zici ca na-i timp pentru suflet, ca ai treaba cu cariera cand defapt tot ce conteaza e sufletu'. Cum poti... Am vorbit, si poate mam si lungit umpic. Sa se rezolve problema cu cardu' era nevoie de 30 de minute si cand ma uit la ceas era trecuta o ora si ceva. Ochii ii erau umezi. Mi-a spus doar ca nu lasa niciodata gandurile astea sa-i apara in cap, si ca tot ce e in juru' ei o incurajeaza sa spuna ca-i bine, si ca defapt face ce-i corect. Ca niciodata nu si-a imaginat ca fericirea ce o avea cu el nu o sa o aiba niciodata ca insotitor de zbor... Ca intodeauna o crezut in visu' ei si nu i-o pasat la ce renunta si ce lasa in spate. Ca niciodata nu s-o gandit ca nu i se merita. Ca niciodata nu s-a gandit ca no sa se mai poata intoarce inapoi. Aici nu intelegeam si cred ca aici vine partea care m-a facut sa scriu despre intamplarea asta. Semnase deja contractul pentru doi ani, si automat la refuzat pe tip. Tipul era comandat de nava. Anu trecut in august ea semnase, si plecase din Japonia pentru training. Sau despartit. El cu un refuz luat pe neasteptate in figura, ea cu toata credinta posibila ca face bine ce face. Nu sau mai vazut, si nici nu o sa se mai vada. Ea a venit in Qatar, el a plecat pe mare. Poti sa zici acuma ca nu o fost sa se intample, si ca paote nu era el alesu', fiindca atunci canda fost tsunami-ul ala in Japonia el a murit. Desi nu vorbeau prea des, tineau legatura, asa ca ei nu i so parut nimic deosebit ca doua luni nu avuse nici un semn de la el. O trebuit sa fie ziua mamei lui, ea sa o sune sa-i zica la multi ani, ca sa afle ca a murit, zice ea, iubirea vietii ei. Am ramas fara litere pe tastatura cand ma gandesc din nou la faza asta. Tot e pot sa fac e sa ma revolt, sa ma destept, si sa-mi spun mie in primu' rand, sa am grija ce vise imi aleg. TU ce vise iti alegi? Le alegi tu cu grija? Cate sacrifici faci pentru el? Iti spune inima ca se merita? Poti sa garantezi sufletului ca o sa uite la ce o sa renunti? Ahh. Fiecare avem vise. Si o sa visam in continuare, tot ce vreau sa zic, e ca si aici, ca si in orice sport, trebuie sa ai grija, cu visatu' nu-i de joaca. Play in safe. Uneori visele pot sa doara. Si aici aduc argument pe fata asta... isi traieste visu' care l-a avut toata viata, are un salariu urias, viziteaza cele mai tari orase ale lumii, si tot este platit de companie, intalneste oameni noi si toata lumea e draguta cu ea... si e fericita. Da nici macar umpic nu e mai fericita decat era cu el. Partea proasta e ca fiecare actiune are si reactiune la un momendat. Ca asta se intampla in 2 secunde, sau in 25 de ani, candva se intampla. Si uneori nu suntem pregatiti sa se intampla. Si uneori daca am stii ce urmeaza sa se intample poate ar fi altfel... Trebuie sa gandim, cateodata, chiar nu te mai poti intoarce inapoi. Inchei aici. Isi merita visu' tau eforturile? ps. Eu ce amaru' caut in Qatar?